Poezie

Stau și mă uit pe geamul murdar și șters de amprente al vagonului Cu numărul 2, fără bilet, fără loc, sunt a nimănui. Dar uitată în spațiul meu, mă gândesc cât de repede Mă pot găsi, prin scris, amar de trist. Alinarea stiloului, îmi unge sufletul, ca a unui copil Din comunism, când primea pâine cu margarină și zahăr. Poezie ești dulce agonie! Ce ți-am făcut eu ție, să mă supui unui asemenea test al fidelității? Nu, nu mă văd să trăiesc din tine și nici să te înțeleg în totalitate,

Dar în mine stă ceva, ce mult așteaptă Să fie luat și dus acasă, lângă mamă și lângă tată! Mă doare, căci exprimarea mea, nu dă dovadă de creativitate Nici frica nu mă lasă, merge cu mine, la pas grăbit Și îmi spune în șoaptă, la ureche… „Tu nu ai să reușești nimic!” Sunt un poet amărât, cu afurisite gânduri negative Și uitat de mulți dintre voi, printre rânduri ale milei.