Ai uitat

Ai uitat să-ți mai privești sufletul Să-l lași să plângă în tihnă. Să-l lași să simtă vremea cu ploaie Să-l lași ca pe un copil să alerge prin iarbă, Și să simtă toată iubirea pe sub palme. Să-l lași să miroase nucul, Din grădina bunicii, din amintirea uitată a dorinței. Ai uitat să mai trăiești, să privești, să crești, Să te bucuri de ceea ce ești! Ai uitat cum e să nu ai, să te poți bucura după un an Că poți vedea muntele, cu un ban. Ai uitat să te mai privești, Grăbit fiind de ceea ce tu crezi că ești!