Autoportret

Îmi este uneori teamă de vocile, Care nu obosesc… Să mă citească, să mă măsoare în gesturi, în cuvinte, În tot ce scap, fără voie, din mine.

Sunt simplă, atât știu și nimic nu mă complică În sinea mea, inima plânge zilnic Chiar și când zâmbetul mi-e pus pe buze-n Pline de ruj roșu, atracție de la ochii plini și umflați de lacrimi nespuse.

Știu că cele mai bune poezii se scriu la suferință... Eu nu sufăr! Eu trăiesc cu suferința amprentată în vene Și nu e ușor, ci se simte ca amurgul plin de pete Sparte pe tabloul unei vieți nespuse și plină de temeri.

Am preferat să cred, timp de 22 de ani Că toată lumea trăiește-n suferință, Că nimic nu e diferit de la om la om Asemenea unei inimi ce vrea să se complice!

Am un dor de mine, nebun după ceva Nebun după iubire pură, nebun după viață Trăiesc în mine cu un dor de Rai, Un dor nespus, și stins de viața pe care o am.

Sunt dureri îngropate și săpate cât mai adânc Pentru a fi uitate, și apoi amăgite cu: „nu ai nimic, ești stăpân!”, Dar acolo se află, un Luceafăr mort. De mult uitat și de multe ori nedreptățit în pagini de vânt.